În loc să vorbim despre subiecte mai constructive, cum ar fi ce putem sau nu învăța de la comunele artistice din Indonezia (a căror prezență radicală la documenta 15 i-a făcut pe anumiți mahări ai artei instituționalizate să regrete că au avut vreodată pretenția de a coopta așa ceva în loc de a o arde burghez pe față) sau, din aceeași vastă țară, subcultura „Vespa", a nomazilor punk motorizați-improvizați care se sustrag normelor societale, astăzi vorbim despre Alina Purcaru și vacanțele ei în Dubai și Abu Dhabi...

Mă rog, subiectul mi se pare atât de derizoriu încât nu m-am  sinchisit încă să mă abat de la drumurile mele uzuale - la muncă, la piață, până acasă, într-un colț modest de București unde nu e nici țipenie de Cărturești - doar ca să răsfoiesc ultima carte a Alinei Purcaru - Clivaj Fidelitate -, iar la liber nu se găsește „Scrisoare de dragoste din Dubai” (în contrast cu libera circulație digitală a textelor din zona feminismului intersecțional, care refuză și în acest mod ideea de literatură ca produs de consum pe care trebuie să-l cumperi sau să-l răsfoiești în librărie, chiar dacă autorx nu scot profit nici dacă nu-și împart PDF-ul bun de tipar la prietenx pe șestache), textul care pare să fi fost cel mai triggering pentru stânga de la noi, de la Mihnea Bâlici, a cărui radere a declanșat întreaga controversă (fără a fi citit cartea în cauză, având acces doar la cronica sa, mi se pare că nu a întreprins cea mai comprehensivă și pertinentă care se putea aduce, dacă e să judec pe baza fragmentelor citate), până la Medeea Iancu și Laura Sandu, care nu o numesc explicit pe Alina Purcaru, deși aluzia la „călătoriile în Dubai” spune totul, și practic au intervenit după ce „solidaritatea” cu poeta criticată de Bâlici a dus la un articol cringe în fițuica pro-sionistă Observator cultural, unde Laura T. Ilea - cumva aceeași persoană care a scris despre Deleuze...!? - a emis aberația că nu era necesar și inevitabil ca Bâlici să o raporteze pe Purcaru la Medeea Iancu, deși chiar Alina Purcaru nu omite din biobibliografia ei oficială faptul că a fost inclusă în Arta revendicării...

Nota bene: chiar volumul anterior al Alinei Purcaru, Tot mai multă splendoare, fusese contrafortat cu generozitate tocmai de Medeea Iancu și Iulia Militaru.

Interesant este faptul că s-a vorbit în treacăt și despre „orientalism” în acest context, dar niciuna dintre autoarele de vreo parte a baricadei nu a insistat pe acest subiect și nici însuși Mihnea Bălici nu a zăbovit, mergând pe asumpția că cititorx cronicii sale vor înțelege de la sine cât de obscenă e toată faza. Clădirile din Dubai sunt, citează el, „simulacre de hedonism și arhitectură spațială“, dar aici cel puțin o parte din cititorx probabil n-au habar cât de multe lucruri sunt în neregulă cu Emiratele.

Profetul Mohamed, conform Sunan Ibn Majah 63, a prezis că unul din semnele sfârșitului vremurilor va fi că păstorii desculți ai Arabiei se vor întrece în a construi clădiri înalte. Tare mă întreb dacă tot sioniștii și-au băgat coada când, fiind datori vânduți Israelului și mari iubitori de texani, majoritatea șeicilor din Golf - Omanul făcând lăudabilă excepție - au permis construirea de zgârie-nori cu fose septice și mall-uri care să ranforseze dependența de aerul condiționat consumator de resurse, în dauna arhitecturii tradiționale sustenabile (având în vedere deșertificarea din sudul României, nu ne-ar strica să ne întoarcem și noi la ideea de bordei, cu sau fără inspirație din „medinele” tradiționale ale lumii arabe ori din casele din New Mexico, printre singurele ecologice și ieftine permise în iadul numit Statele Unite).

Având în vedere fie și această abatere de la Islam, ai fi crezut că șeicii aceștia ar lăsa-o mai moale cu teocrația ipocrită - și într-adevăr, în multe țări ale Golfului, inclusiv Emiratele, chiar și Arabia Saudită de câțiva ani, s-au făcut pe față nenumărate concesii consumerismului și moravurilor capitaliste, la pachet cu tot felul de decadențe și mafioțeli permise tacit, cu sau fără șpăgi consistente, cât să se bifeze mai toate păcatele capitale din religie - dar, pentru că vorbim în fond de niște fasciști imbecili aflați în tandem cu alți fasciști imbecili de pe mapamond, aceștia brusc își amintesc că „aici e țară musulmană" doar când vine vorba de a pedepsi persoanele gay și trans (sau, cel puțin, cele care vin aici din alte țări, nebănuind că la aeroport îți fac background check la sânge chiar dacă ai toate actele în regulă, și nu și-au făcut gigapile din timp), chiar și în anii din urmă când, la o aruncătură de băț distanță, Pakistanul le oferea unele drepturi persoanelor trans... (Aici le-aș mai fi bătut obrazul pe tema controlului și cenzurii mediatice și internautice, dar la capitolul acesta nu mai suntem nici în Europa scutiți de aberația asta, a încercării statelor de a controla libera circulație a informației!)

Nu în ultimul rând, munca. Că e Alina Purcaru sau altcineva, e cam aiurea la atâtea decenii de la Baudrillard să exclamăm „simulacre de hedonism și arhitectură spațială“ fără să deconstruim această arhitectură și să expunem condițiile de sclavie în care s-a muncit acolo (+ toate celelalte locuri de muncă fără condiții benefice muncitorxlor, slab remunerate într-un stat reglementat ca paradis fiscal) - sau, pentru cine ar sări să mă acuze că pretind „poeziei să fie jurnalism”, cel puțin ca poezia să nu bage sub preș această realitate ca și cum autoarea poate ar mai spera să revină în Emirate fără probleme...

Dar cine să mai revină în Dubai? Mirajul Dubaiului - vândut parveniților și aspiranților la parvenire de pretutindeni, care au înghițit gălușca păcii permanente promise de protecția americană, oameni care nu vor să fie taxați și nu vor să-și „riște portofoliile”, dar ignoră detalii precum cisternele de fecale de la Burj Al Arab - s-a cam pulverizat de îndată ce Iranul a lovit nu numai bazele militare - americane, la fel ca cele care în teorie ar fi apărat România, ceea ce sigur nu se va mai întâmpla sub actualul regim de la Washington -, ci și centrele de date care deserveau IT-ul, retail-ul și sectorul militar laolaltă. Aaceastă amestecare a infrastructurii militare cu cea civilă este o evidentă greșeală tactică, colacul peste pupăza sistemelor din dotarea acestei infrastructuri, sisteme cu AI plin de vulnerabilități. Cu drone și rachete, Iranul s-a dovedit buturuga mică, dar capabilă să răatoarne complexul militar-industrial, o mașinărie de război ineficace, capabilă mai mult de maximizarea profiturilor companiilor private de armament decât de orice altceva... În orice caz, lucrurile în Orientul Mijlociu nu vor mai arăta la fel.

Pe scurt, cam acesta este genul de miez informațional care, după mine cel puțin, s-ar cere distilat, prin calități multidisciplinare, într-o formă poetică, ceea ce am încercat să fac cu grade diferite de succes în FAGURE și preconizez că altx au încercat sau vor încerca să scrie cu și mai mare grație în această direcție...

#2026

A fost publicată recent în MATCA o anchetă coordonată de Andreea Pop, numită „Cum citim poezia astăzi?". Printre răspunsuri se numără și cel al lui Andrei Dósa, la care m-a frapat următorul pasaj:

„Nu mai există acea presiune de a valida un poet şi volumele sale printr-un aparat critic rigid. Acesta este, din nou, un câștig, dar și o capcană. În lipsa unor criterii minime, stabilirea unor ierarhii ar deveni întâmplătoare, irelevantă. Astfel, Marius Tucă ar primi premiul Observator cultural pentru poezie, iar pe Yigru Zeltil l-am vedea în fruntea Academiei Române. E important să păstrăm un anumit discernământ, chiar dacă nu mai vorbim în termenii canonului clasic.”

Ce ar înțelege din asta publicul țintă al revistei MATCA?

Destui oameni știu că premiul Observator cultural nu e orișice premiu, că are în spate un oarecare capital simbolic (că acesta nu a fost amenințat de orientarea agresiv pro-sionistă a revistei din ultimii ani e deja altă poveste...); toată lumea a auzit de Marius Tucă și cine citește MATCA se presupune că ar fi de acord cu ideea că versurile lui Tucă nu sunt decât niște imitații kitsch după Păunescu, best-sellers care exploatează nostalgia unui anumit public mai puțin avizat în materie de poezie. Se subînțelege aici că o lume în care o producție kitsch ar lua un premiu serios de poezie ar fi o lume pe dos...

În afară însă de un număr restrâns de persoane care s-au implicat în scena de poezie, majoritatea probabil nu a auzit de mine decât, cel mult, în treacăt. La o căutare rapidă s-ar lovi de următoarele informații: eu am debutat la numai un an distanță de Andrei Dósa, la aceeași editură (Tracus Arte); am avut lecturi la aceleași cercuri din București și Cluj; am figurat, ca și el, pe aceeași listă a lui Mihai Iovănel din „Istoria literaturii române contemporane”, de volume reprezentative pentru poezia ultimelor decenii. Cine citește în pripă anumite dintre textele noastre ar putea spune că avem mai multe asemănări decât deosebite.

El pare din context că se bazează pe asumpția că cititorii anchetei vor fi sau ar trebui să fie de acord că sunt, probabil, un poet nul ca valoare și/sau fără discernământ. Nimic din informațiile de mai sus nu certifică această plasare a mea în vecinătatea lui Tucă. Să fie cumva o banală reglare de conturi?

Din cauza pozițiilor de politică literară pe care le-am luat de-a lungul timpului, din cauza pledoariilor înfocate pe care le-am tot făcut pentru avangarde și experimentalism, din cauza atitudinilor intransigente și, recunosc, arogante pe care le-am manifestat printre mediile literare online, laolaltă cu anumite mici gafe/erori tactice, mi-am făcut dușmani în mica lume literară de la noi...

Mai recent, am câștigat premiul Gheorghe Iova și am jurizat, la invitația Ninei Vasile (care, da, a scris despre ultima mea carte, „Praline”), într-un concurs de poezie pentru liceeni, organizat la Muzeul Național al Literaturii Române. (Din juriu a făcut parte și Ramona Boldiszar, care apare și în ancheta de față.) Dacă Andrei Dósa ar fi fost invitat în locul meu, nu mă îndoiesc că voturile sale ar fi fost nu foarte diferite de cele ale mele. Participarea la ceva în care este implicat și MNLR-ul nu înseamnă automat că am devenit vreo figură de talie academică. Și atunci care e faza?

De-a lungul anilor, am contribuit în două perioade la revista Cultura. Prima dată, am renunțat la a mai contribui în semn de boicot față de prezența lui Ioan-Aurel Pop, precedentul președinte al Academiei Române și un consecvent propagandist de dreapta, în cuprinsul revistei. Ulterior, într-un moment în care duceam lipsă de bani, din disperare, am acceptat invitația de a reveni la Cultura, din dublă ipostază, cea de colaborator cu rubrici permanentă, respectiv cea de corector. Din acea ultimă poziție am avut „bucuria” de a descoperi inclusiv un plagiat comis de I.A.P. - cam acesta este nivelul Academiei Române.

În afară de incompetența crasă a multora din Academie, mai există problema ideologică. Organizația e împărțită între ultraconservatori și voci vag liberale (Marius Andruh pe aici l-aș încadra), reflectând, cred, și distribuția puterii politice. Într-un asemenea peisaj, evident, nu am ce căuta. Bomboana de pe colivă: vârsta. A intrat cineva vreodată în Academia Română, în viață, fiind la vârsta de numai 34 de ani? Întrebare perfect absurdă.

Poate că Dósa voia să sugereze că sunt un personaj academic în sensul de bătrânicios. Un indiciu în acest sens este faptul că invocă mai jos un podcast organizat de Discuția secretă, aceeași grupare literară cu care am mai avut conflicte în ultimii 13 ani. În 2013, aceștia mă ironizau într-o postare pe Facebook pentru faptul că îmi plăcea Nora Iuga, o poetă pe care o considerau slabă. În urmă cu doi ani, liderul grupării, Cătălin Lazurca, fusese invitat de Simona Popescu să devină co-organizator al festivalului Gellu Naum, deși Cătălin Lazurca se declara pro-Trump și anti-gay, iar Naum era un stângist înfocat în tinerețe. Contradicție pe care am protestat-o atunci la MNLR, smulgându-i microfonul lui Lazurca și fluturând „chiloții istoriei” - moment care a rămas neconsemnat de presă, dar care a rămas cu siguranță în memoria lui Lazurca & co.

Intrând pe site-ul Uniunii Scriitorilor (care, de curând, s-a reconciliat subit cu găștile dominante din literatura tânără, fără vreo explicație oficială, dar asta e alt subiect), văd în secțiunea „Comunicate" un anunț: noua ediție a festivalului Discuția secretă... unde figurează și Andrei Dósa. Nu e clar acum?

Sigur, nu e obligația nimănui să-i placă textele mele. Din aceeași grupare face parte și Cristina Ispas, care declară onest în cadrul aceleiași anchete că nu a agreat mai niciodată zona literaturii experimentale. De altfel, același Andrei Dósa declară pertinent mai jos că niciuna dintre direcțiile poeziei nu ar trebui să fie considerată intrinsec mai importantă decât alta și că ceea ce contează este „acel nucleu de obsesie, de tensiune autentică" - frumos, dar există vreun consens real în privința a cum ar arăta în acțiune?

Îmi pare râu, dar nu mai cred că există posibilitatea acestui consens. Oamenii sunt prea diferiți, cu neurotipuri diferite, cu educație diferită, din clase diferite. Critica „esteticului” există numai atât timp cât cineva are timp și bani pentru a citi și a scrie și a gândi. Nu cred că cineva se poate dedica astfel literaturii dacă se luptă non-stop pentru a menține o cameră a sa și a avea niște mâncare în frigider. Iar când cineva care este privilegiat riscă prea lesne să inventeze jocuri stupide, să-și imagineze că poezia este neted împărțită în ligi, ca la fotbal, sau că literatura e un Fight Club și, vai, sigur vom ajungem scriitori mai buni dacă ne facem bullying și ne închipuim că reglările de conturi și bârfele literare țin locul unui joc social al literaturii perfect sănătos... Nu, e toxicitate. Uniunea Scriitorilor este stupid de toxică, iar voi, care acceptați să-i lingușiți fără să cereți nici măcar scuze pentru deceniul în care Manolescu & comp. și-au bătut joc în bloc de literatura tânără, nu sunteți diferiți.

Recunosc că m-am luat la harță cu multe nume din lumea literară, admit că nu întotdeauna am reușit, dar am încercat în permanență să o fac legitim, cu lux de argumente, am încercat să urmez niște reguli ale jocului. Îmi ziceam că cineva trebuie să facă ceea ce făceam, să reprezinte o anumită poziție în câmp, chiar și cu riscul de a nu face prieteni. Dacă e ceva ce regret, e faptul că toată această persona bătăioasă se prea poate să fi îndepărtat pe mulți de textele mele în loc să le apropie, așa cum mi-aș fi dorit - fiindcă, dincolo de obsesia aparentă pentru nou, textele mele comunică totuși cu alte filiere, sunt un cumul de tradiții în fond, experiment(al)ul în sine îl înțeleg ca pe o tradiție. Nu sunt vreun etalon mondial al poeziei, dar am muncit la textele mele și am absorbit foarte multe lecturi... Da, îmi place să cred că nu tot ce am scris merită să fie aruncat la gunoi de tine, Dósa, sau de orice alt gatekeeper al literaturii care se trezește că are motiv de beef cu mine. Cer prea mult?

Mă rog, mult zgomot pentru nimic...

E 2026 și interacționez mult mai rar cu cercurile literare. În  general, nu am timp. Muncesc, în paralel caut să mă reprofilez profesional, lucrez printre picături la proiectele mele de self-hosting, învăț esperanto, învăț Emacs, scriu pe smolweb, îmi fac ciorne pentru „Drumul mătăsii" (ceva cu un Nastratin Hogea cyberpunk, nu știu ce va deveni pe mai departe), îmi notez nume cu care aș vrea să fac networking la un moment dat, îmi traduc texte mai vechi... Am ce să fac, nu mă interesează că nu mă bagă în seamă MATCA sau România literară, am propria mea infrastructură de care să mă ocup - inclusiv site-ul acesta din fedivers. Și acum înapoi la somn!

A fi la margine, în minoritate, în minorități, manifestând gândire critică, practicând deconstrucția a tot ceea ce este de la sine înțeles... Acestea sunt devenirile pe care le-am pretins, mai mult sau mai puțin credibil.

Ce nu am deconstruit până acum doar un an este dependența mea tehnologică față de complexul tehnologic american, azi militarizat, posibil să fie asmuțit mâine contra noastră, a tuturor celor din Uniunea Europeană, mai ales a celor care refuză explicit distopia trumpistă.

Începutul anului 2025. Oricum, nu-mi făceam vreo iluzie că datele noastre ar fi în siguranță pe serverele din SUA, așa că aruncarea GDPR-ului la coșul de gunoi de către Trump nu mă surprinde... Ceea ce m-a șocat a fost când am citit că... nu poate fi exclusă posibilitatea ca, dacă Trump intră în război sau ne declară sancțiuni, cei de la Microsoft să fie constrânși să blocheze toate conturile utilizatorilor din UE. La ora la care scriu, a devenit foarte greu să mai faci cont offline pe ultimul Windows, ca să nu mai vorbim de activările accidentale ale Bitlocker-ului, din cauza căruia îți poți pierde toate datele (Bitlocker poate încripta nesolicitat până și mediile de stocare externe).

În câteva luni, mi-am instalat Linux pe toate calculatoarele și, în același timp, am început o mai lentă tranziție la rețelele sociale descentralizate. Spre sfârșitul anului, mi-am luat un telefon cu GrapheneOS (Canada). LibreOffice deja foloseam încă de pe Windows, dar am mers un pas mai departe și am adoptat Emacs, editorul de text în care scriu chiar acum și care nu este doar un editor de text (bazat pe alte mecanisme decât MS Office sau LibreOffice), ci aproape un sistem de operare în miniatură - poți să joci Tetris, să intri pe email sau pe Internet fără a părăsi Emacs, cuibărindu-te în el pe măsură ce îți intră în reflex scurtăturile sale -, unul portabil - îmi pot copia lesne setările și personalizările de la un calculator la altul, de la un sistem de operare la altul, Emacs rulând pe aproape orice, foarte util acum că am luat decizia să fac o tranziție parțială de la Linux la OpenBSD (Canada) - și cu tradiție. Emacs există de peste 50 de ani și va continua să existe până în momentul în care nu vor mai fi calculatoare, chiar dacă azi aparține mai mult unei minorități. Când lucram în programare, nici eu nu foloseam Emacs, ci tot Visual Studio de la... Microsoft.

Am intrat deja în digresiuni IT-iste, în modul meu „infodumping”, zice-se tipic autist, dar cine a avut răbdarea să citească până aici îmi imaginez că îmi poate împărtăși entuziasmul și spiritul acela care în engleză se traduce prin „fight-or-flight”. Țin la fișierele mele digitale, scrierile mele, chiar dacă nu-mi fac mari iluzii în privința importanței lor. Iar recitind paragrafele de până acum, îmi dau seama că poate suna un pic a privilegiu tot ce scriu. Sunt oameni care nu prea știu să citească și să scrie și nu se prea pot descurca nici cu un smartphone. Sunt oameni în Gaza care depind de donații și au recurs la măsuri disperate cum ar fi conturi pe rețele gen Bluesky, unde s-au trezit blocați pe motiv de „spam” sau de posibilă înșelătorie - ar fi arogant pentru mine să vin să zic ceva complet nesimțit, de genul: fraierilor, de ce folosiți Bluesky, nu vedeți că e deținut de americani și moderat de „liberali” transfobi și rasiști?

Informația vrea să fie liberă. Și arta vrea să fie liberă. Arta cuvântului, orice cuvânt.

Ceea ce scriu aici nu poate fi cenzurat de niciun imperialist.

McKenzie Wark, „A Hacker Manifesto”. Putem începe de aici sau de oriunde.

P.S. Textul acesta va mai include adăugiri și revizuiri.